Învățatul eficient pentru examene, cu testarea din memorie și repetițiile spațiate în locul recititului de zece ori

Învățarea eficientă nu seamănă cu ce fac cei mai mulți elevi

Întrebați cum învață, majoritatea elevilor și studenților descriu același lucru: citesc lecția de mai multe ori și subliniază cu markerul. În 2013, o echipă de psihologi americani condusă de John Dunlosky a trecut în revistă câteva sute de studii despre zece tehnici de studiu. Recititul și sublinierea au primit calificativul „utilitate scăzută”. Pe primele locuri au ieșit două metode pe care puțini le folosesc: testarea din memorie și repetarea eșalonată în timp.

Vestea bună este că niciuna nu cere mai multe ore. Cer doar altfel de ore.

Iluzia pe care o dă recititul

La a treia lectură, textul pare cunoscut. Ochii alunecă ușor, frazele sună familiar, iar cititorul trage concluzia că știe. Psihologii numesc senzația „iluzia fluenței”: recunoașterea unui text nu înseamnă capacitatea de a-l reproduce cu foaia închisă.

Examenul cere exact a doua abilitate. De aici vine surpriza clasică a elevului care „a învățat” și totuși nu-și amintește nimic în fața subiectelor.

Testarea din memorie, cea mai puternică tehnică de învățare

Într-un experiment devenit clasic, publicat în 2006 de Henry Roediger și Jeffrey Karpicke, două grupuri de studenți au avut de învățat același text. Primul l-a citit de patru ori. Al doilea l-a citit o dată și apoi a scris, de trei ori, tot ce își amintea, fără a se uita pe foaie. După 5 minute, cei care recitiseră erau ușor în avantaj. După o săptămână, grupul care se testase reținuse cu aproximativ 50% mai mult. Efortul de a scoate o informație din memorie o fixează mai bine decât orice reintroducere a ei. În practică, asta înseamnă: după fiecare lecție, caietul se închide și se scrie pe o foaie albă tot ce s-a reținut. Abia apoi se verifică și se completează golurile cu altă culoare. Întrebările de la sfârșitul capitolului, subiectele din anii trecuți și explicatul cu voce tare unui coleg sunt variante ale aceleiași metode. E mai greu și mai neplăcut decât cititul. Tocmai dificultatea aceasta produce învățarea.

Curba uitării și repetițiile spațiate

În 1885, psihologul german Hermann Ebbinghaus și-a măsurat propria memorie învățând liste de silabe fără sens. A descoperit că uitarea e foarte rapidă în primele ore și zile, apoi încetinește. A mai observat ceva: fiecare repetare făcută chiar înainte ca informația să se piardă aplatizează curba. De aici, principiul repetiției spațiate. Aceeași materie, revăzută a doua zi, apoi după 3 zile, după o săptămână și după o lună, se reține mult mai bine decât învățată în aceleași ore puse cap la cap, într-o singură noapte. Tocitul din ajunul examenului dă rezultate pentru a doua zi și aproape nimic pentru luna următoare. Pentru bacalaureat, admitere sau o limbă străină, unde materia se adună, e o strategie pierzătoare.

Fișele și cutia cu compartimente

Fișele cu întrebarea pe o parte și răspunsul pe cealaltă combină cele două principii. Regula de aur: răspunsul se spune sau se scrie înainte de a întoarce cartonul.

Jurnalistul german Sebastian Leitner a propus, în anii 1970, un sistem simplu. Fișele stau într-o cutie cu mai multe compartimente. Toate pornesc din primul. Fișa știută trece în compartimentul următor, care se repetă mai rar. Cea greșită se întoarce în primul, repetat zilnic. Timpul se duce, astfel, exact acolo unde e nevoie. Aplicațiile moderne de fișe fac automat același calcul.

Amestecarea temelor și explicația pe înțelesul unui copil

La matematică și la fizică, manualele grupează exercițiile pe tipuri: zece probleme cu aceeași formulă. Elevul le rezolvă mecanic. La examen, problemele vin amestecate, iar prima dificultate este recunoașterea tipului. Exersarea intercalată, în care tipurile alternează, pare mai lentă, dar pregătește pentru situația reală.

Fizicianul Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel, avea un test personal: dacă nu poate explica o idee în cuvinte simple, unui începător, înseamnă că nu a înțeles-o. Metoda care îi poartă numele are patru pași: scrii conceptul, îl explici ca pentru un copil de 12 ani, notezi locurile unde te-ai împotmolit și te întorci la sursă numai pentru ele.

Telefonul, pauzele și atenția

Un studiu din 2017 al Universității din Texas a arătat că simpla prezență a telefonului pe birou, cu ecranul în jos și sunetul oprit, scade performanța la sarcinile care cer concentrare. Participanții care îl lăsaseră în altă cameră au obținut cele mai bune rezultate.

Atenția obosește. Tehnica Pomodoro, inventată de italianul Francesco Cirillo în anii 1980 și numită după cronometrul lui de bucătărie în formă de roșie, împarte munca în reprize de 25 de minute, cu pauze de 5, și o pauză lungă după patru reprize. Pauza se face departe de ecran: câțiva pași, apă, o fereastră deschisă.

Somnul, parte din învățare

Memoria nu se fixează în timpul studiului, ci după. În somnul profund, creierul reia informațiile zilei și le mută în depozitul de lungă durată. O noapte albă înaintea examenului sabotează exact acest proces, pe lângă faptul că lasă atenția și gândirea la jumătate din capacitate.

O recapitulare scurtă înainte de culcare, urmată de 7-8 ore de somn, valorează mai mult decât 3 ore furate nopții.

Mitul stilurilor de învățare

Ideea că unii sunt „vizuali”, alții „auditivi”, iar fiecare ar reține mai bine în stilul lui e foarte răspândită în școli. O analiză din 2008 a cercetărilor disponibile nu a găsit dovezi că predarea potrivită stilului declarat ar îmbunătăți rezultatele. Oamenii au preferințe, dar materia dictează forma: geografia se învață cu harta, pronunția cu urechea, iar înotul în apă, oricare ar fi „stilul” cuiva.

Ce funcționează, funcționează pentru aproape toți: să scoți din memorie, să revii la intervale și să dormi. Sunt obiceiuri plicticoase și mai incomode decât markerul fosforescent, dar după o lună foaia albă se umple mult mai repede.